Candva credeam ca Dumnezeu este doar Lumina. Doar pace. Doar puritate. Doar iubire fara fisura. Iar intunericul era opusul. Dusmanul. Ceva ce trebuie curatat, eliminat, depasit.
Si m-am luptat. Mult. Cu fricile mele. Cu furia mea. Cu gandurile mele “nepermise”. Cu orice parte din mine care nu era suficient de luminoasa. Credeam ca daca sunt suficient de pura, suficient de constienta, suficient de “sus”, intunericul nu ma va mai atinge. Ca iluminarea este o evacuare a umbrei.
Dar ceva nu se lega.
Pentru ca de fiecare data cand incercam sa resping intunericul, el revenea mai subtil. Mai adanc. Mai inteligent. Pana cand nu am mai putut fugi.
Si atunci a venit ruptura din mine. Intrebarea pe care nu am mai putut sa o acopar cu nimic:
Daca Dumnezeu este Totul… cum poate sa nu fie si intunericul?
Aici mintea se revolta. Pentru ca mintea traducea imediat: “Atunci Dumnezeu este si cruzime? Si durere? Si haos?”
Si raspunsul simplu, dar greu de digerat, este: Dumnezeu nu este o entitate morala care alege doar partile frumoase. Dumnezeu este Existenta insasi.
Noi am umanizat ideea de Sursa. Am proiectat asupra ei preferintele noastre. Am spus: iubirea trebuie sa excluda durerea. Lumina trebuie sa invinga intunericul. Binele trebuie sa distruga raul.
Dar asta este logica mintii care traieste in dualitate.
Daca Sursa ar fi doar Lumina, atunci ar exista ceva in afara ei – Intunericul.
Iar daca exista ceva in afara ei, atunci nu mai este Totul.
Intunericul nu este opusul Luminii. Este densitatea ei. Este locul unde Lumina pare ascunsa. Este spatiul unde constiinta experimenteaza limitarea. Nu traim aici “ce nu este Sursa”. Pentru ca nu exista un “in afara”.
Traim contractia infinitului in forma. Traim uitarea temporara a ceea ce suntem.
Umbra nu este anti-divin. Umbra este divinul vazut prin filtru de identitate separata. Si poate cea mai grea parte pentru mintea umana este aceasta: Cum poate iubirea absoluta sa permita experiente atat de dure? Pentru ca noi asociem iubirea cu protectie. Dar iubirea absoluta nu este control.
Iubirea este libertate totala.
O realitate in care cruzimea ar fi imposibila ar fi o realitate fara libertate reala. Ar fi un program inchis. O simulare sigura. Fara risc. Fara profunzime. Fara alegere. Nu spun asta ca sa justific suferinta. Nu romantizez durerea. La nivel uman, compasiunea este singurul raspuns sanatos. Cand cineva sufera, nu ii oferi metafizica. Ii oferi prezenta.
Dar la nivel ontologic, nimic nu este in afara campului divin. Intunericul din mine nu a fost dusmanul meu. A fost ghidul meu.
Furia mi-a aratat unde m-am tradat.
Frica mi-a aratat unde m-am separat.
Durerea mi-a aratat unde inca ma identificam doar cu forma.
Am inteles ca nu trebuie sa distrug intunericul, ci sa il integrez.
Nu trebuie sa ies din el, ci sa vad prin el.
Pentru ca atunci cand Lumina si Intunericul nu mai sunt in razboi, se reveleaza ceva mai profund decat ambele: Unitatea.
Si poate aici incepe adevarata maturitate spirituala. Nu atunci cand esti doar lumina. Ci atunci cand poti tine in tine si lumina, si umbra, fara sa te rupi.
Nu cand spui “Dumnezeu este doar pace”. Ci cand poti simti pacea chiar si in mijlocul haosului, fara sa negi haosul.
Eu nu mai cred intr-un Dumnezeu care elimina intunericul. Cred intr-o Constiinta care il foloseste pentru a se cunoaste pe sine. Iar reintregirea nu inseamna sa devii mai luminoasa.
Inseamna sa incetezi sa te mai lupti cu ceea ce deja Esti.
Si poate, in final, Adevarul nu este ca Dumnezeu este doar Lumina. Ci ca Lumina si Intunericul sunt doua moduri prin care Infinitul se experimenteaza pe sine. Iar cand incetezi sa mai alegi o tabara, incepi sa intelegi Totul…