Exista momente in viata interioara cand realitatea nu mai seamana cu nimic din ce am invatat. Nu mai e teorie, nu mai e religie, nu mai e simbol. Este experienta directa. Intalnire. Fata in fata cu ceea ce multi il numesc Lucifer — nu ca personaj din povesti, ci ca arhetip al separarii, al constiintei care a uitat Iubirea.
Am avut parte de aceasta intalnire, fata in fata, de cateva ori. Prima data s-a intamplat ceva ce nu m-as fi gandit vreodata in viata mea ca as putea face.
Mi-a fost teama, recunosc. Era cea mai mare teama a mea.
Insa nu am mers cu dorinta de a invinge.
Nu am mers nici macar cu ideea ca trebuie sa lupt.
Dumnezeu era langa mine. Mihail era langa mine. Tot Cerul imi era martor.
Am gasit in mine Curajul si am mers catre el cu Iubire si am emis doar iubire.
Mai tarziu, ca sa scurtez povestea, a venit intrebarea care a schimbat tot:
„Ce este Iubirea?”
Nu a fost o intrebare ironica. A fost o intrebare reala, aproape inocenta. Ca si cum ceva care nu a cunoscut niciodata caldura ar vedea pentru prima data focul si ar vrea sa inteleaga ce este.
Atunci am vazut clar ceva ce mintea nu poate intelege usor: intunericul nu este opusul iubirii. Este absenta ei perceputa. Este constiinta separata de propria origine.
Raul nu este o forta egala cu iubirea. Raul este contractia constiintei atunci cand uita cine este. Este frica inghetata. Este durere neintalnita cu prezenta. Este energie care nu a fost tinuta in brate de constienta.
De aceea, cand intunericul intalneste iubire reala — nu iubire concept, nu iubire spirituala „frumoasa”, ci iubire vie, stabila, fara judecata — ceva se dizolva.
Nu pentru ca iubirea lupta.
Ci pentru ca iubirea nu recunoaste separarea ca fiind reala.
Iubirea nu reactioneaza. Nu se teme. Nu vrea sa distruga. Ea vede dincolo de forma si isi aminteste esenta.
Si exact asta s-a intamplat. Am vazut in el scanteia, iubirea!
Nu a fost o victorie ca intr-o poveste cu eroi. A fost o reamintire. Ca atunci cand aprinzi lumina intr-o camera intunecata si realizezi ca intunericul nu pleaca pentru ca a fost invins, ci pentru ca nu a fost niciodata o substanta reala. Era doar absenta luminii.
Iubirea mea nu a „biruit” intunericul pentru ca era mai puternica ca forta.
L-a biruit pentru ca era mai adevarata ca natura.
Raul exista doar acolo unde iubirea nu este recunoscuta.
In momentul in care iubirea este prezenta total, raul nu are unde sa stea, pentru ca nu are substanta proprie. Este doar o perceptie nascuta din separare.
Lucifer, ca arhetip, reprezinta constiinta care a ales sa experimenteze separarea pana la capat. Nu ca pedeapsa, ci ca explorare. Ca libertate absoluta. Ca posibilitatea de a uita complet originea pentru a descoperi daca iubirea este reala sau doar o idee.
Si paradoxul este ca exact separarea confirma iubirea. Pentru ca atunci cand iubirea apare intr-un spatiu unde nu ar trebui sa existe, devine evidenta ca fiind fundamentul tuturor lucrurilor.
Ce am inteles atunci a fost simplu si cutremurator:
Iubirea nu este o emotie.
Nu este o stare romantica.
Nu este bunatate sau blandete.
Iubirea este natura realitatii atunci cand nu mai exista frica.
Este prezenta constienta care include totul fara sa respinga nimic. Este spatiul in care chiar si intunericul este vazut ca parte din intreg.
De aceea iubirea transforma. Nu pentru ca vrea sa schimbe ceva, ci pentru ca vede deja perfectiunea dincolo de aparenta.
Si poate cel mai profund adevar este acesta:
Intunericul nu cauta sa distruga iubirea.
Intunericul cauta sa o inteleaga.
Iar cand o intalneste cu adevarat… se intoarce Acasa.
Asta a facut si Lucifer.. a ales Iubirea!
Raul este iubirea uitata. Iubirea este adevarul care nu poate fi uitat.